În unghiuri drepte se închid
Obtuzele dorinţi lumeşti
Din vina prea pătratului careu.
Sporadic sare peste caldarâmul răvăşit de ploi
Un iepure pătrat şi el, dar viu în mintea nimănui,
Şi stă pierdut în goana vulpii verzi
Ca un drogat ce plânge pe al său mormânt.
Cu greu desprins de crucea sa şi de arcadele zglobii
Căzu în plasa libertăţii cenuşii, şi a cerului azur- pătrat şi el.
Mânaţi pe contrasens acum, chiar norii cubici argintii
S-au revoltat sub aprigul parfum, de-al verii preanebun desfrâu.
Înţelegând mereu copacii în dreptunghi,
Simplific lumea sub al ei coşciug,
Să pot privi de jos în sus,
Cum mor şi eu cu iepurele gri,
Sub preaslăvitul unghi obtuz
Al visului măreţ de neajuns
Să cad apoi pătrat de viu,
Pe caldarâmul răvăşit.
[Nu îmi place să dau explicaţii la ceea ce scriu dar la poezia aceasta
am considerat nu doar că ar fi păcat să nu dau ci ar fi şi nederept
faţă de poezie să nu ofer anumite lămuriri.
Mai exact:
IEPURAŞUL este destinul iar fuga lui reprezintă forţa omului de a
schimba soarta. În momentul în care încearcă să sară peste o etapa a
destinului, una mai dificilă (caldarâmul răvăşit), timpul se opreste.
Lucrurile iau o turnură tragică, iepuraşul moare odata cu mine,
posesorul destinului, sub ameninţarea vulpii (a problemelor, greselilor
din trecut) care ne urmareşte şi ne aleargă mereu din urmă.
Restul, de ce sunt toate forme
geometrice , de ce atâtea unghiuri, vă las să desluşiţi singuri.
Eu chiar iubesc poezia aceasta!]